Ce cauzează emoții? Ce factori controlează modul în care sunt trăite emoțiile? Ce scop servesc emoțiile? Astfel de întrebări au fascinat psihologii de sute de ani și au apărut o serie de teorii diferite pentru a explica cum și de ce avem emoții. Una dintre primele teorii propuse de cercetători a fost cunoscută sub numele de teoria emoției James-Lange.
Propusă independent de psihologul William James și fiziologul Carl Lange, teoria emoției James-Lange a sugerat că emoțiile apar ca urmare a reacțiilor fiziologice la evenimente. Cu alte cuvinte, această teorie propune că oamenii au un răspuns fiziologic la stimulii de mediu și că interpretarea lor a acelui răspuns fizic are ca rezultat o experiență emoțională.
Cum funcționează teoria lui James-Lange?
Conform acestei teorii, asistarea la un stimul extern duce la un răspuns fiziologic. Reacția ta emoțională depinde de modul în care interpretezi acele reacții fizice.
Exemplu
Să presupunem că te plimbi prin pădure și vezi un urs grizzly. Începi să tremuri și inima ta începe să alerge. Teoria lui James-Lange vă propune să vă interpretați reacțiile fizice și să ajungeți la concluzia că sunteți înspăimântați („tremur. Prin urmare mi-e teamă”).
William James a explicat: „Teza mea, dimpotrivă, este că schimbările corporale urmează în mod direct PERCEPȚIA faptului interesant și că sentimentul nostru de aceleași schimbări cu care apar este EMOȚIA”.
Pentru un alt exemplu, imaginați-vă că mergeți printr-un garaj întunecat spre mașină. Observi o siluetă întunecată care trece în spatele tău și inima ta începe să alerge. Conform teoriei lui James-Lange, atunci interpretezi reacțiile tale fizice la stimul ca pe frică. Prin urmare, te simți înspăimântat și te repezi la mașină cât de repede poți.
Atât James, cât și Lange credeau că, deși era posibil să ne imaginăm că trăim o emoție cum ar fi frica sau furia, versiunea ta imaginară a emoției ar fi un facsimil plat al sentimentului real.
De ce? Deoarece au simțit că, fără răspunsul fiziologic propriu-zis, care credeau că ar fi precipitat emoțiile, ar fi imposibil să experimenteze aceste emoții „la cerere”. Cu alte cuvinte, reacția fizică trebuie să fie prezentă pentru a experimenta efectiv emoția reală.
Impactul teoriei James-Lange
Înainte de teoria lui James-Lange, linia standard de gândire a fost că oamenii prima reacție la percepție a fost cognitivă. Răspunsurile fizice au apărut apoi ca o reacție la acel gând. Abordarea James-Lange a sugerat în schimb că aceste răspunsuri fiziologice apar mai întâi și că joacă un rol major în experiența emoției.
Deși ar putea părea o mică distincție în secvența evenimentelor, teoria a avut un impact important asupra psihologiei și înțelegerea emoțiilor. Deși influenți, însă, nu toată lumea a fost de acord că răspunsurile fizice au fost cele care au condus la emoții.
Psihologul german Wilhelm Wundt a fost unul dintre primii care a criticat teoria. În schimb, el a sugerat că emoțiile au fost un răspuns senzorial primar, cu cablu greu. Nu a trecut mult timp până ce alți cercetători au contestat acest punct de vedere și și-au propus propriile teorii pentru a explica experiența emoțională.
Teoria emoției Cannon-Bard, propusă în anii 1920 de Walter Cannon și Philip Bard, a contestat direct teoria lui James-Lange. Teoria lui Cannon și Bard sugerează că reacțiile noastre fiziologice, cum ar fi plânsul și tremurul, sunt cauzate de emoțiile noastre.
În timp ce cercetătorii moderni ignoră în mare măsură teoria lui James-Lange, există unele cazuri în care răspunsurile fiziologice conduc la experimentarea emoțiilor. Dezvoltarea unei tulburări de panică și fobii specifice sunt două exemple.
De exemplu, o persoană poate experimenta o reacție fiziologică, cum ar fi îmbolnăvirea în public, care duce apoi la un răspuns emoțional, cum ar fi senzația de anxietate. Dacă se formează o asociere între situație și starea emoțională, individul ar putea începe să evite orice ar putea declanșa acea emoție anume.
Critici ale teoriei lui James-Lange
O critică majoră a teoriei a fost că nici James, nici Lange nu și-au bazat ideile pe nimic care seamănă de la distanță cu experimente controlate, ci teoria a fost în mare parte rezultatul introspecției și al cercetării corelaționale.
Atât James, cât și Lange au prezentat câteva descoperiri clinice pentru a le susține teoria. De exemplu, Lange a citat observațiile unui medic conform cărora fluxul de sânge către craniu a crescut atunci când un pacient era supărat, ceea ce a interpretat ca susținând ideea sa că un răspuns fizic la stimuli a dus la experiența acelei emoții.
Lucrările ulterioare ale neurologilor și fiziologilor experimentali au demonstrat alte defecte ale teoriei emoțiilor James-Lange. De exemplu, cercetătorii au descoperit că atât animalele cât și oamenii care au suferit pierderi senzoriale majore erau încă capabili să experimenteze emoții.
Potrivit lui James și Lange, răspunsurile fiziologice ar trebui să fie necesare pentru a experimenta cu adevărat emoția. Cu toate acestea, cercetătorii au descoperit că chiar și cei cu paralizie musculară și lipsă de senzație erau capabili să simtă în continuare emoții precum bucurie, frică și furie.
O altă problemă a teoriei este că, atunci când este testată prin aplicarea stimulării electrice, aplicarea stimulării pe același loc nu duce la aceleași emoții de fiecare dată. O persoană poate avea exact același răspuns fiziologic la un stimul, totuși să experimenteze o emoție complet diferită.
Factori precum starea mentală existentă a individului, indicii în mediu și reacțiile altor oameni pot juca un rol în răspunsul emoțional rezultat.
Suport pentru teoria lui James-Lange
Deși se pare că teoria lui James-Lange nu ar trebui să fie altceva decât ceva pe care s-ar putea să-l studiați pentru semnificația sa istorică, ea își păstrează relevanța astăzi, deoarece cercetătorii continuă să găsească dovezi care susțin cel puțin unele părți ale ideilor originale ale lui James și Lange.
Introducerea de noi tehnologii a permis psihologiei să înțeleagă mai bine modul în care creierul și corpul răspund în timpul unei reacții emoționale.
Un studiu clasic publicat în 1990 a oferit un anumit sprijin pentru teoria lui James-Lange, constatând că atunci când oamenilor li s-a cerut să facă expresii faciale pentru diferite emoții, aceștia au afișat și ușoare diferențe în reacțiile lor psihologice, cum ar fi ritmul cardiac și temperatura pielii.
Unele alte dovezi în sprijinul teoriei includ studii de scanare a creierului care au relevat că emoțiile de bază determină modele distincte de activitate în rețelele neuronale din creier.
Studiile sugerează, de asemenea, că percepția stărilor fizice interne joacă un rol în modul în care oamenii experimentează emoții. Un studiu, de exemplu, a constatat că participanții care erau mai sensibili la semnalele fizice ale corpului lor au experimentat și mai multe emoții negative, cum ar fi anxietatea.
Un cuvânt de la Verywell
Emoțiile constituie o parte atât de mare a vieții noastre, așa că nu este de mirare că cercetătorii și-au dedicat atât de mult efort pentru a înțelege cum și de ce se află în spatele răspunsurilor noastre emoționale. Teoria emoției James-Lange reprezintă doar una dintre primele teorii.
În timp ce teoriile au fost criticate și modificate considerabil de-a lungul anilor, ideile lui James și Lange continuă să exercite o influență astăzi. Teoria a fost modificată de-a lungul timpului și au fost introduse și teorii concurente ale emoției, cum ar fi teoria emoției Cannon-Bard și teoria emoției cu doi factori a lui Schacter.
Astăzi, mulți cercetători ar sugera că, mai degrabă decât emoțiile noastre sunt rezultatul reacțiilor fizice, așa cum au sugerat James și Lange, experiențele noastre emoționale sunt modificate de ambele reacții fiziologice, împreună cu alte informații.