Condiționarea clasică și operantă sunt două concepte importante centrale în psihologia comportamentală. În timp ce ambele au ca rezultat învățarea, procesele sunt destul de diferite. Pentru a înțelege modul în care fiecare dintre aceste tehnici de modificare a comportamentului poate fi utilizată, este, de asemenea, esențial să înțelegem cum diferă condiționarea clasică și operantă una de alta.
Prezentare generală
Să începem prin a ne uita la unele dintre cele mai elementare diferențe.
Condiții clasice-
Mai întâi descris de Ivan Pavlov, un fiziolog rus
-
Se concentrează pe comportamente automate involuntare
-
Implică plasarea unui semnal neutru în fața unui reflex
-
Descris pentru prima dată de B. F. Skinner, un psiholog american
-
Implică aplicarea întăririi sau a pedepsei după un comportament
-
Se concentrează pe întărirea sau slăbirea comportamentelor voluntare
Condiții clasice
Chiar dacă nu sunteți student la psihologie, probabil că ați auzit cel puțin despre câinii lui Pavlov. În celebrul său experiment, Ivan Pavlov a observat că câinii au început să saliveze ca răspuns la un ton după ce sunetul a fost în mod repetat asociat cu prezentarea mâncării. Pavlov a realizat repede că acesta a fost un răspuns învățat și și-a propus să investigheze în continuare procesul de condiționare.
Condiționarea clasică este un proces care implică crearea unei asocieri între un stimul existent în mod natural și unul anterior neutru. Sună confuz, dar să o descompunem:
Procesul de condiționare clasic implică asocierea unui stimul anterior neutru (cum ar fi sunetul unui clopot) cu un stimul necondiționat (gustul alimentelor).
Acest stimul necondiționat declanșează în mod natural și automat salivarea ca răspuns la mâncare, cunoscut sub numele de răspuns necondiționat. După asocierea stimulului neutru cu stimulul necondiționat, sunetul clopotului singur va începe să evoce salivarea ca răspuns.
Sunetul clopotului este acum cunoscut sub numele de stimul condiționat și salivarea ca răspuns la clopot este cunoscută sub numele de răspuns condiționat.
Imaginați-vă un câine care salivează când vede mâncare. Animalul face acest lucru automat. El nu are nevoie să fie instruit pentru a îndeplini acest comportament; pur și simplu apare în mod natural. Mâncarea este stimulul natural. Dacă ați începe să sunați un clopot de fiecare dată când prezentați câinelui mâncare, s-ar forma o asociere între mâncare și clopot. În cele din urmă, clopotul singur, de asemenea stimulul condiționat ar veni să evoce răspunsul de salivație.
Condiționarea clasică este mult mai mult decât un simplu termen de bază folosit pentru a descrie o metodă de învățare; poate explica, de asemenea, câte comportamente se formează care vă pot afecta sănătatea. Luați în considerare modul în care s-ar putea forma un obicei prost. Chiar dacă ați lucrat și ați mâncat sănătos, mâncarea excesivă pe timp de noapte continuă să vă împiedice eforturile de dietă.
Datorită condiționării clasice, este posibil să fi dezvoltat obiceiul de a vă îndrepta spre bucătărie pentru o gustare de fiecare dată când apare o reclamă în timp ce urmăriți programul dvs. preferat de televiziune.
În timp ce pauzele comerciale au fost odată un stimul neutru, asocierea repetată cu un stimul necondiționat (o gustare delicioasă) a transformat reclamele într-un stimul condiționat. Acum, de fiecare dată când vedeți o reclamă, aveți poftă de o delicatese.
Condiționarea operantă
Condiționarea operantă (sau condiționarea instrumentală) se concentrează pe utilizarea fie a întăririi, fie a pedepsei pentru a crește sau a reduce un comportament. Prin acest proces, se formează o asociere între comportament și consecințele acelui comportament.
Imaginați-vă că un antrenor încearcă să învețe un câine să aducă o minge. Când câinele aleargă cu succes și ridică mingea, câinele primește laude ca recompensă. Când animalul nu reușește să recupereze mingea, dresorul reține lauda. În cele din urmă, câinele formează o asociere între comportamentul de a aduce mingea și de a primi recompensa dorită.
De exemplu, imaginați-vă că un profesor de școală pedepsește un elev pentru că vorbește din rândul său, nu lăsându-l pe student să iasă afară pentru recreere. În consecință, elevul formează o asociere între comportament (vorbind din rândul său) și consecința (neputând ieși afară pentru recreere). Ca urmare, comportamentul problematic scade.
O serie de factori pot influența cât de repede este învățat un răspuns și puterea răspunsului. Cât de des este întărit răspunsul, cunoscut sub numele de program de întărire, poate juca un rol important în cât de repede se învață comportamentul și cât de puternic devine răspunsul. Tipul de armator utilizat poate avea, de asemenea, un impact asupra răspunsului.
De exemplu, în timp ce un program cu raport variabil va avea ca rezultat o rată ridicată și constantă de răspuns, un program cu interval variabil va duce la o rată de răspuns lentă și constantă.
Pe lângă faptul că este folosit pentru a instrui oamenii și animalele să se angajeze în comportamente noi, condiționarea operantă poate fi folosită și pentru a ajuta oamenii să elimine cele nedorite. Folosind un sistem de recompense și pedepse, oamenii pot învăța să depășească obiceiurile proaste care ar putea avea un impact negativ asupra sănătății lor, cum ar fi fumatul sau mâncarea excesivă.
Condiționare clasică vs. operațională
Una dintre cele mai simple modalități de a ne aminti diferențele dintre condiționarea clasică și cea operantă este să ne concentrăm asupra comportamentului involuntar sau voluntar.
Condiționarea clasică implică asocierea unui răspuns involuntar și a unui stimul, în timp ce condiționarea operantă se referă la asocierea unui comportament voluntar și a unei consecințe.
În condiționarea operantă, cursantul este, de asemenea, recompensat cu stimulente, în timp ce condiționarea clasică nu implică astfel de atracții. De asemenea, amintiți-vă că condiționarea clasică este pasivă din partea cursantului, în timp ce condiționarea operantă cere ca elevul să participe activ și să efectueze un anumit tip de acțiune pentru a fi recompensat sau pedepsit.
Pentru ca condiționarea operantă să funcționeze, subiectul trebuie să afișeze mai întâi un comportament care poate fi recompensat sau pedepsit. Condiționarea clasică, pe de altă parte, implică formarea unei asocieri cu un fel de eveniment deja natural.
Astăzi, atât condiționarea clasică, cât și cea operantă sunt utilizate în diverse scopuri de către profesori, părinți, psihologi, antrenori de animale și mulți alții. În condiționarea animalelor, un antrenor ar putea utiliza condiționarea clasică prin asocierea repetată a sunetului unui clicker cu gustul mâncării. În cele din urmă, sunetul clickerului singur va începe să producă același răspuns ca gustul mâncării.
Într-o sală de clasă, un profesor ar putea folosi condiționarea operantă oferind jetoane ca recompense pentru un comportament bun. Elevii pot apoi să le predea pentru a primi un anumit tip de recompensă, cum ar fi o delectare sau un timp de joc suplimentar. În fiecare dintre aceste cazuri, scopul condiționării este de a produce un fel de schimbare de comportament.
Un cuvânt de la Verywell
Condiționarea clasică și condiționarea operantă sunt ambele concepte importante de învățare care au apărut în psihologia comportamentală. În timp ce aceste două tipuri de condiționare împărtășesc unele similitudini, este important să înțelegem unele dintre diferențele cheie pentru a determina cel mai bine care este abordarea cea mai bună pentru anumite situații de învățare.