Deși DSM-5 actual nu mai separă tulburările de personalitate de-a lungul unei „axe” separate, tulburarea de personalitate narcisică (NPD) este încă recunoscută ca o afecțiune importantă. Se caracterizează prin simptome care includ grandiozitate, un sentiment exagerat de importanță de sine și o lipsă de empatie pentru ceilalți.
La fel ca alte tipuri de tulburări de personalitate, tulburarea de personalitate narcisistă implică un model pe termen lung de comportamente și gânduri care provoacă probleme în mai multe domenii de viață, inclusiv în muncă, familie și prietenii.
Se estimează că 1% până la 6% dintre adulți au NPD, deși mulți parteneri romantici, părinți, copii, membri ai familiei, colegi de muncă și prieteni sunt considerați a fi afectați direct și de această tulburare.
Descoperirea originilor tulburării de personalitate narcisiste
În timp ce conceptul de narcisism datează de mii de ani, tulburarea de personalitate narcisistă a devenit doar o boală recunoscută în ultimii 50 de ani. Pentru a înțelege mai bine modul în care psihologii și cercetătorii privesc NPD, este esențial să aruncăm o privire mai atentă asupra modului în care a apărut această tulburare de personalitate.
Freud și viziunea psihanalitică a narcisismului
Tulburarea de personalitate narcisistă își are primele rădăcini în mitologia greacă veche. Potrivit mitului, Narcis era un tânăr frumos și mândru. Când și-a văzut pentru prima dată reflexia asupra apei, s-a îndrăgostit atât de mult încât nu s-a putut opri din privirea imaginii sale. El a rămas la marginea apei până când a pierdut în cele din urmă moartea.
Conceptul de admirație excesivă de sine a fost, de asemenea, explorat de diverși filosofi și gânditori de-a lungul istoriei. În trecut, ideea era cunoscută sub numele de hubris, o stare de aroganță și aroganță extremă, care implică adesea să nu fiți în contact cu realitatea.
Abia de curând, noțiunea de narcisism ca tulburare a devenit un subiect de interes științific în domeniul psihologiei.
La începutul anilor 1900, subiectul narcisismului a început să atragă interesul pentru școala de gândire în creștere cunoscută sub numele de psihanaliză. Psihanalistul austriac Otto Rank a publicat una dintre primele descrieri ale narcisismului în 1911, în care o lega de admirația de sine și de vanitate.
În 1914, celebrul Sigmund Freud a publicat o lucrare intitulată, Despre narcisism: o introducere. Freud a propus un set destul de complicat de idei în care a sugerat că narcisismul este legat de faptul dacă libidoul cuiva (energia care stă în spatele instinctelor de supraviețuire a fiecărei persoane) este îndreptat spre interior spre sinele său sau spre exterior către ceilalți. El a simțit că sugarii au îndreptat toată libidoul spre interior, un stat la care a făcut referire ca narcisism primar.
În modelul lui Freud, exista o cantitate fixă din această energie și, în măsura în care această libidou era direcționată spre exterior către atașamentul față de ceilalți, aceasta ar diminua cantitatea disponibilă pentru sine. Prin „dăruirea” acestei iubiri, Freud a sugerat că oamenii au experimentat narcisismul primar diminuat și, pentru a completa această capacitate, a crezut că primirea iubirii și afecțiunii în lume în schimb era vitală pentru a menține un sentiment de satisfacție.
În plus, în teoria personalității lui Freud, simțul despre sine al unei persoane se dezvoltă pe măsură ce un copil interacționează cu lumea exterioară și începe să învețe normele sociale și așteptările culturale care conduc la dezvoltarea unui ideal de ego, sau a unei imagini perfecte despre sine că ego-ul se străduiește să atingă.
O altă parte importantă a teoriei lui Freud este ideea că această dragoste pentru sine ar putea fi transferată unei alte persoane sau obiect. Oferind dragoste, Freud a sugerat că oamenii au experimentat narcisismul primar diminuat, lăsându-i mai puțin capabili să se hrănească, să se protejeze și să se apere. Pentru a completa această capacitate, el credea că primirea iubirii și afecțiunii în schimb era vitală.
Recunoașterea narcisismului ca tulburare
În anii 1950 și 1960, psihanaliștii Otto Kernberg și Heinz Kohut au contribuit la stimularea unui interes mai mare pentru narcisism. În 1967, Kernberg a descris „structura personalității narcisiste”. El a dezvoltat o teorie a narcisismului care sugerează trei tipuri majore: narcisismul normal al adulților, narcisismul infantil normal și narcisismul patologic care poate fi de diferite tipuri.
În 1968, Kohut a ajuns la o înțelegere diferită a „tulburării de personalitate narcisistă” și a continuat să preia unele dintre ideile anterioare ale lui Freud despre narcisism și să se extindă asupra lor.
Narcisismul a jucat un rol important în teoria lui Kohut a psihologiei de sine, care sugerează că narcisismul este un aspect normal și esențial al dezvoltării și că dificultățile cu relațiile timpurii de „auto-obiect” ar putea duce la provocări în menținerea unui sentiment adecvat de stimă de sine mai târziu. în viață, contribuind la tulburări narcisiste.
În 1980, tulburarea de personalitate narcisistă a fost recunoscută oficial în cea de-a treia ediție a Manualului de diagnostic și statistic al tulburărilor mintale și au fost stabilite criterii pentru diagnosticarea acesteia. Au existat unele dezbateri cu privire la modul de a face față tulburărilor de personalitate în DSM-5 recent, dar narcisist și alte tulburări de personalitate rămân relativ neschimbate în criteriile lor de diagnostic din ediția precedentă.
