Există o legătură foarte puternică între traume (în special abuzul și / sau neglijarea copiilor) și tulburările disociative, iar relația este importantă în ambele direcții. Se crede că trauma pe termen lung este cauza principală a tulburărilor disociative, cu disociere ca strategie de coping care permite oamenilor să se distanțeze de o traumă care altfel ar putea fi insuportabilă.
Când disocierea continuă atunci când pericolul real nu mai există, totuși, poate prelungi sau chiar preveni recuperarea după abuz și neglijare. Există, de asemenea, o legătură între disociere și tulburarea de stres posttraumatic (PTSD). Modificările funcției creierului pot explica în continuare conexiunile dintre aceste cauze și condiții.
Disocierea și tulburările disociative
Este important să definiți pe scurt atât disocierea, cât și tulburările disociative înainte de a examina impactul traumei.
Disociere
Disocierea este o deconectare între gândurile, sentimentele, amintirile, comportamentele, percepția și / sau simțul identității unei persoane. Aproape toată lumea a experimentat disocierea la un moment dat, cu exemple, inclusiv visarea cu ochii deschiși sau zonarea în timp ce conducea și fără amintirea ultimelor câteva mile de autostradă („hipnoza autostrăzii”).
Tulburări disociative
Spre deosebire de disocierea „normală”, tulburările disociative implică disocierea (o evadare involuntară din realitate) care interferează cu munca și / sau viața de familie a unei persoane. Se crede că aproximativ 2% din populație are o tulburare disociativă și apare la toate vârstele, grupurile etnice și mediile socio-economice.
În timp ce aceste afecțiuni sunt diagnosticate mai des la femei, potrivit Alianței Naționale pentru Bolile Mentale, mulți bărbați nu sunt diagnosticați, deoarece au tendința de a-și nega simptomele și traumele. Simptomele generale ale tulburărilor disociative includ:
- Pierderea memoriei care poate implica oameni, locuri sau evenimente
- Sentimentul de a fi detașat fizic de corp, ca și cum ar fi urmărit un film despre sine
- Desprinderea emoțională
- Lipsa simțului sinelui
- Consecințele disocierii, cum ar fi luptele relaționale, pierderea locurilor de muncă, anxietatea, depresia și gândurile de auto-vătămare
Alte simptome pot fi prezente în funcție de tipul tulburării disociative. În timp ce există un spectru de simptome de la ușoare la severe, iar simptomele pot varia enorm între oameni, simptomele tind să fie similare de fiecare dată când apar pentru un anumit individ. Tipurile de tulburări disociative pot include:
- Amnezie disociativă: Această tulburare este frecventă și se caracterizează prin pierderea memoriei în ceea ce privește evenimentele importante sau perioadele de timp din viața unei persoane
- Fuga disociativă: Această tulburare se caracterizează prin rătăcirea și lipsa amintirii unui eveniment sau perioadă de timp
- Depersonalizare / derealizare: Depersonalizarea se referă la sentimentul de a fi în afara corpului tău sau a te simți ca și cum ți-ai observa viața de pe margine. În timp ce aproximativ 50% dintre adulți vor avea cel puțin un episod de despersonalizare, este clasificat ca o tulburare dacă depersonalizarea are un impact negativ asupra relațiilor sau vieții profesionale a unei persoane. Derealizarea poate apărea împreună cu depersonalizarea și se referă la sentimentul de a fi detașat de mediul înconjurător.
- Tulburare disociativă de identitate (denumit anterior sindromul personalității multiple): confuzia identității și modificarea identității pot apărea în diferite grade cu acest sindrom, cu personalitatea unei persoane „împărțită” între una sau mai multe personalități alternative.
- Tulburare disociativă nespecificată altfel: Acest termen este folosit pentru o tulburare disociativă care nu se încadrează în una dintre categoriile de mai sus.
Traume și disociere
Există o legătură foarte puternică între traume și disociere. Trauma continuă, în special abuzul și / sau neglijarea fizică, sexuală sau emoțională a copilăriei este un factor de risc foarte semnificativ pentru dezvoltarea tulburărilor disociative și se crede că este cauza principală la cel puțin 90% dintre persoanele cu aceste afecțiuni.
De fapt, tulburările disociative sunt asociate cu cea mai mare frecvență a abuzului în copilărie și neglijarea tuturor tulburărilor psihiatrice. În timp ce abuzul continuu, frecvent în copilărie, este cel mai frecvent, un episod unic, dar catastrofal, de traume la copii sau adulți (cum ar fi dezastre naturale, lupte militare, tortură sau crime violente) pot preceda, de asemenea, dezvoltarea tulburărilor disociative.
Disocierea ca strategie de coping
Disocierea în contextul traumei cronice este considerată o strategie de coping, cel puțin inițial. În contextul abuzului sau neglijării, disocierea este considerată a fi o tehnică de supraviețuire auto-protectoare în care un copil (sau adult) alunecă într-o stare disociativă pentru a scăpa pe deplin de a experimenta traume care sunt insuportabile.
Copiii, mai ales, pot fi neajutorați să facă orice în legătură cu trauma și deconectarea de la abuz sau neglijare (evadarea, într-un anumit sens) le poate permite să facă față. Pe lângă deconectare, derealizarea poate ajuta copilul să experimenteze realitatea ca o vis care nu li se întâmplă cu adevărat.
Abuzul și neglijarea emoțională în copilărie, deși oarecum mai dificil de recunoscut decât abuzul fizic sau sexual, pot conduce la disociere, în încercarea de a face neglijarea mai suportabilă.
Pentru a susține în continuare această legătură între traume și disociere, cercetătorii observă că persoanele cu tulburări disociative raportează cea mai mare apariție a abuzului și / sau neglijării copiilor între toate bolile psihiatrice. Aceasta este o legătură extrem de puternică, sugerând că disocierea este o reacție directă la traume semnificative. Cu toate acestea, nu toți cei care suferă traume din copilărie vor dezvolta o tulburare disociativă.
Efecte negative pe termen lung ale disocierii
În timp ce disocierea poate fi inițial o strategie de coping care permite unei persoane să gestioneze stresul sever și amenințările personale, problemele apar atunci când disocierea are loc în situații în care pericolul real nu este prezent. Și întrucât disocierea are loc de obicei fără conștientizare conștientă, oamenii nu își dau seama de obicei că o folosesc ca strategie de coping.
Disocierea fără o amenințare reală este o sabie cu două tăișuri în câteva moduri. Poate interfera cu relațiile, munca și funcționarea zilnică. Deoarece abordarea unui istoric de abuz poate fi percepută ca o amenințare și poate provoca disocierea, aceasta poate interfera cu recuperarea după traume. Deconectarea de la situații care nu prezintă stres semnificativ poate duce, de asemenea, la o persoană care tolerează o situație care ar trebui schimbată.
Vârsta traumei și tulburările disociative
În general, severitatea unei tulburări disociative se corelează cu severitatea abuzului sau neglijării. Dar se pare că copiii cu anumite vârste sensibile sunt mai predispuși să dezvolte aceste tulburări ca răspuns la traume.
Copiii în vârstă preșcolară (de la 4 la 5 ani), precum și pre-adolescenții (de la 8 la 9 ani), pot fi deosebit de vulnerabili. În general, traumatismul sever în curs de desfășurare înainte de vârsta de 9 ani este cel mai puternic asociat cu dezvoltarea tulburărilor disociative și, atunci când apar, pot fi prezente încă de la vârsta de 5 ani.
Modificări ale creierului în traume și disociere
Legătura dintre traume și disociere este susținută în continuare de studii privind modificările funcției creierului asociate cu traume sau disociere. Se știe că abuzul din copilărie afectează creierul, iar o revizuire din 2018 a constatat că disocierea este asociată cu modificări similare în creier și conexiuni neuronale care pot sta la baza simptomelor și comportamentelor.
Aceste modificări sunt complexe și pot include scăderea activității limbice, creșterea activității lobului frontal și schimbări în comunicarea dintre aceste două regiuni. Cu siguranță, neurobiologia traumei și disocierii este un domeniu în care este nevoie de multă cercetare.
PTSD și disociere
Disocierea și tulburarea de stres posttraumatic (PTSD) sunt, de asemenea, strâns legate și apar frecvent împreună, unele considerând tulburările disociative ca fiind un subtip sau subset de PTSD. Simptomele, precum și impactul celor două afecțiuni, totuși, poate fi destul de diferit.
PTSD se poate dezvolta după o singură experiență traumatică, fie ca copil, fie ca adult (de exemplu, asistând la un eveniment violent sau la un dezastru natural). Spre deosebire de trauma care stă la baza tulburărilor disociative, în care anumite grupe de vârstă par a fi mai vulnerabile, PTSD este mai puțin dependentă de vârstă și este legată mai mult de severitatea experiențelor traumatice.
Tulburările disociative rezultă de obicei din traume și stres în copilărie, nu la maturitate. Ele provin din traume cronice (de exemplu, episoade repetate de abuz fizic, emoțional sau sexual).
Disocierea, dar fără gradul de impact al tulburărilor disociative, este frecventă cu PTSD. În disocierea cu PTSD, simptomele PTSD pot intensifica disocierea, dar este adesea de scurtă durată.
În comparație cu persoanele cu tulburări disociative, cei cu PTSD clasic au adesea niveluri mai scăzute de evitare a traumei. Acestea fiind spuse, atunci când apar simptome semnificative de disociere (cum ar fi depersonalizarea și / sau derealizarea), acestea pot împiedica recuperarea (sau pot duce la agravare) de PTSD fără tratament.
Tratamentul pentru disociere
Dacă ați experimentat traume și, de asemenea, experimentați disocierea, este important să căutați ajutor. În timp ce tulburările disociative sunt relativ frecvente, majoritatea oamenilor nu știu că răspund cu aceste comportamente. Lăsat netratat, acest comportament poate duce la depresie, anxietate, relații și probleme de muncă, probleme de abuz de substanțe și dificultăți de recuperare din trauma inițială.
Din fericire, atunci când este recunoscut, este posibilă recuperarea după tulburări disociative, PTSD și traume din copilărie. Include frecvent o combinație de psihoterapie (cum ar fi terapia comportamentală cognitivă și terapia comportamentului dialectic) și medicamente.
Tratamentul vă poate ajuta să învățați cum să vă confruntați cu siguranță și să vă descurcați cu experiența traumatică, precum și cu experiențele care nu sunt amenințătoare, dar de multe ori nu sunt abordate din cauza disocierii. Societatea internațională pentru studiul traumei și disocierii (ISSTD) oferă o multitudine de informații despre legătura dintre traume și disociere, precum și legături cu terapeuții care tratează trauma și disocierea.
