Teoria relațiilor de obiecte este centrată pe relațiile noastre interne cu ceilalți. Conform acestei teorii, abilitățile noastre de relaționare pe tot parcursul vieții sunt puternic înrădăcinate în atașamentele noastre timpurii cu părinții noștri, în special cu mamele noastre. Obiectele se referă la persoane sau articole fizice care ajung să reprezinte simbolic fie o persoană, fie o parte a unei persoane. Relațiile de obiecte, deci, sunt relațiile noastre interiorizate cu acei oameni.
Un aspect al evoluției teoriei psihanalitice freudiene, teoria relațiilor de obiecte sa dezvoltat la sfârșitul anilor 1920 și 1930 și a devenit importantă în conturarea teoriei psihanalitice în anii 1970. Karl Abraham, Margaret Mahler și Melanie Klein se numără printre cei creditați cu originea și rafinamentul său.
Teoria relațiilor de obiecte este uneori folosită în tratamentul fobiilor, în special a celor care se concentrează pe relațiile noastre cu oamenii.
Obiecte externe și interne
Un obiect extern este o persoană reală sau un lucru în care cineva investește cu energie emoțională. Un obiect întreg este o persoană așa cum există de fapt, cu toate trăsăturile pozitive și negative pe care le întruchipează. Dacă trecem cu succes prin etapele de dezvoltare, suntem capabili să ne raportăm la ceilalți mai mult ca întreg și așa cum sunt ei cu adevărat.
Un obiect intern este impresia noastră psihologică și emoțională asupra unei persoane. Este reprezentarea pe care o ținem atunci când persoana nu este acolo fizic și influențează modul în care o privim în viața reală. În consecință, obiectul intern afectează foarte mult relația noastră cu persoana pe care o reprezintă.
Constanța obiectului
Constanța obiectului este capacitatea de a recunoaște că obiectele nu se schimbă pur și simplu pentru că nu le vedem. Copiii încep să învețe constanța obiectului atunci când părinții pleacă pentru o perioadă scurtă de timp și apoi se întorc. Pe măsură ce copiii se maturizează, încep să petreacă perioade mai lungi de timp departe de părinți.
Anxietatea de separare și frica de abandon sunt frecvente la persoanele care nu au dezvoltat cu succes un sentiment de constanță a obiectului.
Factorul mamei
Conform teoriei relațiilor de obiecte, modul în care mamele și sugarii interacționează joacă un rol crucial în creșterea și dezvoltarea sugarului. Dacă îngrijirea este adecvată sau „suficient de bună”, copiii sunt capabili să-și dezvolte adevăratul sine, care este partea copilului care este creativă și spontană.
Dacă îngrijirea este inadecvată, copiii creează un eu fals sau unul care se joacă în funcție de nevoile altora și se bazează pe respectarea așteptărilor altora, în loc de sinele autentic al copilului. De-a lungul timpului, îngrijirea părintească acceptabilă care va crea adevăratul sine include următoarele etape:
- Tată, mamă și copil, toți trei trăind împreună: Dinamica și interacțiunile pe care le experimentează copilul în relația cu mama și tatăl influențează experiența și așteptările copilului cu privire la relațiile de familie care vor fi mai târziu în viață.
- Deținere: Afecțiunea fizică reală și ținerea, inclusiv mângâierea, ținerea mâinilor sau ședința în poală este un comportament familiar și regulat în îngrijirea părinților satisfăcătoare. Acestea devin mai târziu internalizate ca un sentiment de „deținere” psihologică.
- Mama și copilul care trăiesc împreună: -Experimentarea rutinei zilnice atât a îngrijirii psihologice, cât și a celor fizice, cum ar fi mâncarea, îngrijirea și interacțiunea prin sarcini banale, sunt importante pentru buna dezvoltare a bebelușului.
Teoria relațiilor de obiecte susține că o problemă cu oricare dintre aceste experiențe importante poate provoca probleme în dezvoltarea unor relații sănătoase mai târziu în viață.
